Tradiţiile şi superstiţiile lunii lui Brumărel

Am intrat în a zecea lună a anului, numită în popor Brumărel pentru că acum începe să cadă bruma. Bătrânii satului spun că dacă frunzele pomilor îngălbenesc şi cad repede e semn că anul ce vine va fi unul roditor. Tot în octombrie, oamenii îşi pregătesc gospodăriile pentru iarnă.

„Brumărel este denumirea populară a lunii octombrie şi vine de la faptul că acum începe să cadă bruma. În această perioadă încep pregătirile pentru iarnă, ţăranii fiind preocupaţi, în special, de treburile gospodăriei. Este de asemenea perioada propice însămânţărilor de toamnă, curăţatului grădinilor şi livezilor“, scrie Maria Şomlea, etnolog.

      

Pentru fiecare săptămână a lui octombrie se păstrează în popor o anumită denumire.

Cea în care ne aflăm e numită Săptămâna luiProcoavă , după numele sfântului sărbătorit pe 1 octombrie. Se consideră că Procoavă e cel ce are grijă ca pământul lucrat de ţărani să aibă apă suficientă până vine primăvara şi-l acoperă cu omăt, dar şi cel căruia se roagă fetele ca să aibă păr bogat şi să le placă flăcăilor.

A doua săptămână din lună e „Săptămâna Satului“, în care gândurile şi atenţia ţăranilor se îndreaptă spre gospodărie.

         

A treia săptămână, explică Maria Şomlea, este Săptămâna Lucinului, de la numele zeului protector al lupilor.

“Săptămâna Lucinului” şi deschide un adevărat ciclu de zile festive închinate lupului, animal totem al dacilor, căruia calendarul popular al românilor îi consacră nu mai puţin de 35 de sărbători populare, jumătate dintre ele având dată fixă. Una dintre acestea este Lucinul, zi aproape uitată şi celebrată astăzi doar sporadic, îndeosebi în mediul pastoral, la data de 18 octombrie. Însă lucrurile nu au stat întotdeauna aşa. Până la mijlocul secolului trecut, sărbătoarea era pregătită cu mare fast, fiind data care marca strângerea lupilor în haite. Ziua era patronată de una dintre divinităţile protectoare ale acestor animale: Lucinul. Cum o mare parte a sărbătorilor şi ritualurilor străvechi au fost canonizate, Lucinul a preluat numele Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca, prăznuit în aceeaşi zi de Biserica Ortodoxă. La fel s-a întâmplat şi în cazul Filipilor de Toamnă (10-30 noiembrie), care au preluat numele Sfântului Apostol şi Evanghelist Filip, prăznuit pe 14 noiembrie. În accepţia ţăranului român, această zi anunţă începutul răstimpului în care lupii se înmulţesc, perioadă care va dura 80 de zile, până la Filipii de Iarnă, în ziua numită Dragostiţele.

Cu toate că sărbătoarea Lucinului este închinată unei divinităţi protectoare a lupilor, ţăranii o ţineau pentru ca turmele şi gospodăria să le fie păzite de acest animal atât de temut şi atât de venerat, totodată.

“Pentru poporul român, imaginea lupului persistă ca o dominantă mitică. În patru substraturi mitice se reia şi se verifică imaginea sacră a lupului: substratul aborigen local – cel al lupului neolitic; substratul indo-european – cel al lupului dac şi daco-celtic; substratul neo-indo-european – cel al lupului latin îngemănat cu cel dac într-o sinteză daco-romană; substratul iudeo-creştin primitiv, care preia şi răstălmăceşte aspectele zoomitologice ale lupului din celelalte trei substraturi mitice anterioare într-o viziune de bestiar apocaliptic”. (Romulus Vulcănescu – Mitologie Română)

Sărbătoarea Lucinului provoca în vechime o adevărată explozie a gândirii magice, care culmina cu adevărate ritualuri de împiedicare a înmulţirii lupilor şi de îndepărtare a lor de turmele de oi. Astfel, la 18 octombrie, de Lucin, era interzisă scoaterea cenuşii din vatră, deoarece cărbunii aprinşi, dacă ar fi găsiţi de lupi, le-ar putea stimula fecunditatea. Celelalte interdicţii, exceptând-o pe aceea a pronunţării numelui animalului-totem, le priveau numai pe femei. Acestea nu aveau voie să-şi descurce părul pentru ca pădurea, la rândul ei, să încurce cărările lupilor, nu aruncau gunoiul şi cenuşa din casă, nu împrumutau nimic, nu coseau, nu torceau, nu împleteau.

În schimb, legau simbolic ochii şi gura lupului prin încleştarea dinţilor metalici de la pieptenii de scărmănat lâna şi prin chituirea gurii sobei. Tot în această zi, femeile spălau rufele cu apă clocotită, pentru a opări astfel şi gura lupului.

Este interesant faptul că aceste practici magice, unele încă vii în mediul pastoral, se îmbină perfect cu cele religioase, ciobanii obişnuind să ţină post şi să facă rugăciuni în Ziua Lucinului, pentru ca turmele să le fie ferite de lupi.

Ultima săptămâna – Săptămâna Sâmedrului şi este perioada în care creştinii îl sărbătoresc pe Sfântul Dimitrie, „Sâmedru”.

În popor se mai crede că dacă frunzele pomilor se îngălbenesc şi cad repede, anul ce vine va fi roditor, dar şi dacă plouă mutl în octombrie atunci în decembrie va fi vânt puternic, şi dacă e multă brumă şi chiar zăpada în octombrie, atunci în ianuarie va fi timp frumos, ni se explică în cartea „Tradiţii şi obiceiuri româneşti“.

Sărbătoriţii lunii

Creştinii îl sărbătoresc pe 1 octombrie pe Sfântul Procoavă, pe 14 octombrie – Sfânta Paraschiva, pe 18 octombrie – Sfântul Luca/Lucinul, pe 26 octombrie – Sfântul Dumitru, Moşii de Toamnă.

„Această sărbătoare (n. r. referindu-se la Ajunul Sf. Dumitru, 25 octombrie) se ţine, în primul rând, în cinstea morţilor, pentru care se fac pomeni, femeile în vârstă dăruind mere, nuci şi colaci. În unele zone se aprinde un foc mare, numit „Focul lui Sâmedru”. Se spune despre tinerii care reuşesc să sară peste acesta, că se vor căsători în anul următor. Există obiceiul ca, atunci când focul e aproape stins, fiecare dintre cei prezenţi să ia un cărbune şi să-l arunce în livada sa. Acesta este un gest cu rol apotropaic (n. r. împotriva apărării de duhuri rele), pomii fiind apăraţi de dăunători şi roditori în anul care vine“, scrie Maria Şomlea. Potrivit acesteia, în tradiţiile şi superstiţiile româneşti, Sâmedru o divinitate agrară, un patron al păstorilor.

Etnologul spune povestea acestui sfânt citând dintr-un etnolog apreciat – Tudor Pamfilie, „Sărbătorile la români“: „Este interesantă în acest sens creaţia populară – credinţele, legendele, basmele existente, în care Sâmedru este un om obişnuit, într-o variantă fost păstor care trăia singur cu turma la munte, într-alta un păzitor de vaci. Cea mai interesantă însă este aceea care circulă în judeţul Muscel, în care este reprezentat ca un bărbat frumos care peste zi are înfăţişarea unui porc (simbolul zoomorf pentru spiritul grâului) – de fapt legenda care a inspirat « Povestea porcului» a lui Ion Creangă“. Superstiţii din popor, reluate de etnologul clujean Maria Şomlea:  dacă în noaptea de Sâmedru oile se culcă grămadă, în ciopor, va fi iarnă grea, iar dacă dorm răsfirate, se aşteptă o iarnă blândă; dacă nucii şi gutuii sunt încărcaţi, e semn de iarnă grea.

Sursa:adevarul.ro/jurnalul.ro