Legenda populară care explică sensul pildei biblice”„banul văduvei zideşte bisericile“

Expresia „banul văduvei zideşte bisericile“ este explicată şi de o legendă populară care circula în satele din Moldova în prima parte a anilor 1900.

“Banul văduvei” – Frescă din Catedrala Episcopală din Roman (sec. XVI) FOTO: doxologia.ro

O cunoscută pildă biblică ce apare consemnată în Evanghelia după Matei, spune că la un moment dat, Iisus Hristos stătea şi privea mulţimile cum aruncau bani în cutia darurilor, fiecare contribuind după cum puteau, unii mai mult, alţii mai puţin. Mântuitorul a văzut însă că mulţi dintre cei bogaţi contribuiau consistent, în timp ce o văduvă a pus doar doi bani. Jertfa ei a fost însă apreciată de Hristos, înclinând mai mult balanţa decât darurile celor bogaţi.

“Şi privind cu luare-aminte, a văzut pe cei bogaţi aruncându-şi darurile în cutia milelor. Şi a văzut-o şi pe o văduva săracă aruncând acolo doi bănuţi şi a zis: <adevăr vă spun că această văduvă săracă a arunca mai mult decât toţi . Fiindcă toţi aceştia, din prisosul lor au aruncat la daruri; aceasta însă, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, totul de la gura ei“ (Evanghelia după Matei)

“Banul văduvei” sursa FOTO: sihastriaputnei.ro

O legendă ce apare în revista „Petrodava“, publicaţie de cultură din judeţul Neamţ (nr. 1 din anul 1933), explică de ce se spune în popor că „banul văduvei zideşte bisericile“.

În legenda publicată sub semnătura lui Mihail D. Stamate, se vorbeşte de vremurile în care doi călugări strângeau bani în satele din nordul Moldovei pentru ridicarea unei biserici.   „Însă pe vremea aceea nu se strângea milă de la poporul de jos, care era sărman, ci numai de la boerii de rang, bogaţi şi iscusiţi în dregătoriile ţării…

Călugării deschideau grabnic condica de pantahuză şi scriau cu slovă îngrijită numele, locul şi mai cu osebire boeriile donatorilor şi apoi suma sorocită pentru ridicarea sfântului locaş“, se arată în povestire.     Conform legendei, spre seară, călugării ar fi poposit la casa unei văduve sărace. Femeia  i-a poftit în casă, i-a ospătat din puţinul ei şi le-a pregătit aşternuturi ca să se odihnească peste noapte.

„Aflând pentru ce umblă oaspeţii prin sate, le-a dăruit şi ea un ban de aramă de 20 de parale – singurul ce-l avea în casă. Călugării, care nu primiseră niciodată daruri de la oamenii săraci, ci numai ofrande mari de la bogaţi, au primit banul, dar n’au găsit cu cale să-l însemne în condică“.

A doua zi dimineaţă, călugării au plecat şi s-au întors la mănăstire pentru a preda donaţiile stareţului. În timp ce acesta verifica în grabă condica unde erau însemnate numele donatorilor şi sumele strânse, a găsit printre numele boierilor şi numele unei femei văduve sub care era trecută infima sumă de 20 de parale.

„Dar cum era scris ? Numai cu litere strălucitoare de aur. Stareţul se înfricoşă ca în faţa unei minuni!“

Stareţul a chemat atunci pe călugări şi i-a întrebat cum se face ca la o sumă atât de neînsemnată s-a scris cu slove aurite. Călugării au rămas atunci înmărmuriţi şi au recunoscut că au omis să mai menţioneze acel mic dar al văduvei, crezând că nu merită să ocupe condica pentru o donaţie atât de măruntă.

„Şi căutară de îndată darul pe care-l aruncaseră în fundul tolbei lor, unde îl găsiră – nu negru cum îl aruncară, pentru a fi poate pierdut sau uitat – ci strălucitor şi luminos. Fiindu-le teamă să-l atingă au mers tustrei în biserică şi l-au răsturnat din tolbă în faţa Maicii Domnului. Şi banul s’a aşezat strălucitor ca un bob de lumină, la picioarele sfintei icoane“, mai spune legenda.

Stareţul a deschis atunci condica, s-a uitat din nou la literele de aur şi a înţeles că Dumnezeu a avut grijă să răsplătească dărnicia văduvei scriind cu mâna sa numele femeii.

„De atunci s’a dat poruncă strângătorilor de milă şi ofrande sorocite sfintelor locaşuri să umble şi pe la poporul de jos, care, dacă dăruieşte sumă mică, dă cu inimă bună şi fără de îngâmfare; iar sumele să fie trecute la rând în filele condicilor. Şi de atunci multe biserici s’au făcut din gologanul poporului, a cărui milă şi bunătate, credinţă şi milostenie sunt izvoare nesecate în veac“, notează Mihail D. Stamate în finalul povestirii.

Sursa:adevarul.ro