11 mai 1866: Ce a făcut Carol I în prima sa zi ca domnitor al României

În seara zilei de 10 mai 1866, după depunerea jurămânului în calitate de domn al românilor, Locotenenţa, care condusese ţara după îndepărtarea lui Alexandru Ioan Cuza, şi Guvernul se strâng la Palat pentru a-şi oferi demisiile şi a permite lui domnitorului să formeze primul guvern. Astfel, în prima sa zi ca domnitor al ţării Carol I a numit, în data de 11 mai, un nou Consiliu de Miniştri care să reunească reprezentanţi ai tuturor formaţiunilor politice.

Primul ministru desemnat de noul rege a fost Lascăr Catargiu, provocând o mare supriză. Deşi I.C. Brătianu fusese primul român pe care principele îl cunoscuse, acesta a decis să nu îi acorde preşedinţia guvernului deoarece i se dezvăluise ca un om „îmbibat de ideile parlamentarismului modern voind să conceadă influenţa în conducerea treburilor publice unor pături sociale cât se poate de largi”. Pe de altă parte, conform memoriilor sale, Lascăr Catargiu făcuse asupra tânărului principe „cea mai bună impresie”, prin firea potolită, moderată şi pragmatică.

Primul guvern Lascăr Catargiu a funcţionat între 11 mai -13 iulie 1866. A fost un guvern de coaliţie, de orientare conservatoare, moderată şi radicală. Încă de la primul discurs susţinut în faţa Adunării, Lascăr Catargiu anunţa că scopul acestui executiv este acela de a-l susţine pe „alesul nostru Carol I”. Acest prim guvern avea numai şapte ministere care erau împărţite astfel: Ministrul de Interne – Lascăr Catargiu, (conservator, care era şi premier), Ministrul Afacerior Străine – Petre Mavrogheni (conservator), Ministru de Război – Ioan Grigore Ghica (independent), Ministrul Finanţelor – Ion C. Brătianu (liberal radical), Ministrul Justiţiei – Ioan C. Cantacuzino (centrist), Ministrul Lucrărilor Publice – Dimitrie Sturza (liberal moderat), Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii – Constantin A. Rosetti (liberal radical).

Apărarea ţării de otomani, prima misiune a noului guvern

Prima misiune a cabinetului a fost aceea de a pune ţara în stare de apărare în urma atitudinii ostile exprimate de Imperiul Otoman. În decembrie 1861, Poarta a recunoscut „faptul împlinit” la 24 ianuarie 1859, însă numai pe durata domniei lui Cuza. Cum acesta fusese îndepărtat de la putere, Turcia şi-a concentrat forţe militare însemnate în câteva puncte importante la sud de Dunăre. Exista astfel temerea reală a unei invazii, iar preocuparea guvernului era aceea de a pune ţara în stare de apărare. Principatele Unite se aflau atât sub suzeranitate otomană, cât şi sub garanţia colectivă a Marilor Puteri. Acestea se opuneau vehement atitudinii exprimate de Turcia, însă guvernul român avea datoria de a proteja graniţele statului. În acest sens, la 19 mai, Ministerul de Război primeşte finanţarea necesară pentru a pune armata pe picior de război şi sunt mobilizate câteva unităţi importante pe linia Dunării.

Sursa:evz.ro