Autorul celei mai cunoscute poezii despre limba română, scrisă în tranşee, la Mărăşeşti, a murit la numai 29 de ani

Preotul basarabean Alexei Mateevici a scris cunoscuta poezie „Limba noastră” (actualul imn de stat al Republicii Moldova) în tranşeele Primului Război Mondial. În doar câteva luni poezia lui a dat ocolul României, însă poetul s-a stins la scurtă vreme din cauza unei boli cumplite: tifosul. După doar câteva luni, visul lui Mateevici – unirea Basarabiei cu România – avea să devină realitate.

Deşi puţină lume ştie, dar poetul basarabean Alexei Mateevici, autorul celebrei poezii patriotice „Limba noastră” (analizată până la obsesie în manualele şcolare, dar şi de către naţionaliştii de pe cele două maluri ale Prutului), şi-a legat destinul, într-un mod tragic, de la fel de celebrele tranşee de la Mărăşeşti, care au oprit înaintarea armatei germane în timpul Primului Război Mondial.

Trecut la cele veşnice  la vârsta de doar 29 de ani, preotul Mateevici a murit din cauza unei boli cumplite – tifos exantematic – pe care a contractat-o în timp ce se afla în tranşeele războiului, foarte aproape de Mărăşeşti. Mateevici a agonizat o perioadă în spitalul „Anton Cincu” din Tecuci, însă, simţindu-şi sfârşitul aproape, a cerut să fie transportat în  Basarabia natală, unde şi-a dat ultima suflare, pe 24 august 1917.

La doar câteva luni distanţă de la moartea acestuia, pe 9 aprilie 1918, visul poetului se îndeplinea, iar Basarabia se unea cu România.

Poezia născută în traşeele udate cu sânge La izbucnirea Primului Război Mondial, Alexe Mateevici este preot militar al unei unităţi ruse de pe frontul din Galiţia. În 1916, la intrarea României în război, după cei doi ani de neutralitate, solicită să fie transferat în România, în brigada 71 artilerie de pe frontul Tecuci–Mărăşeşti.

Foarte puţini ştiu însă că tocmai acolo, la Mărăşeşti, a scris cea mai valoroasă poezie a sa: Limba Noastră. Tot în vara lui 1917, înainte să se îmbolnăvească de tifos, părintele Mateevici a bătut cu piciorul satele de la Siret, slujind în câteva biserici de la Cosmeşti şi Movileni.

„În urmă cu peste patru decenii, un bătrân din Movileni, Constantin Mandea (zis Călugărul), om inteligent, credincios, cititor de cărţi bisericeşti „cu slovă veche” îmi vorbea despre trecerea poetului prin acest sat. Aproape de punctul de comandă de la Piscul Hrubelor, l-a cunoscut „pe părintele Mateevici, de la ruşi, care vorbea româneşte mai bine ca mine”, scrie Nicolae Chiscop în lucrarea amintită.

„Într-o zi caldă din vara lui 1917 venise de la Cosmeşti şi după un scurt popas la punctul de comandă, preotul militar însoţit de 10 – 12gradaţi, a intrat în hrubele care erau folosite ca adăpost pentru trupă şi civili şi loc de depozitare a materialelor. De aici întreaga suită s-a îndreptat spre biserica din Movilenii de Jos unde Alexe Mateevici a oficiat slujba religioasă pentru militari şi civili. După terminarea slujbei, preotul i-a spus lui Constantin Mandea care cântase în strană: „Bădiţă, (era cu aproximativ 10 ani mai mare a preotul – poet) eşti cel mai bun ţârcovnic din câţi am avut de când am plecat de acasă”, continuă istorisirea.

„Era frumos şi blând ca sfinţii de la Agapia”

Potrivit profesorului Chiscop, Constantin Mandea i-a vorbit cu mare plăcere despre împrejurarea în care l-a cunoscut pe Alexe Mateevici,pe care-l carcateriza într-un fel care aminteşte de actualul cult al lui Arsenie Boca: „Era frumos şi blând ca sfinţii de la Agapia”.

„Îmi mai spunea bătrânul Constantin Mandea că, după o slujbă, sub cerul liber, în Lunca Siretului, l-a avut oaspete pentru o jumătate de ceas pe părintele Mateevici în casa lui, situată la câteva sute de metri de punctul de comandă de la Piscul Hrubelor, pentru a-i arăta cele 15–20 de cărţi rare, scrise cu slovă veche, pe care le agonisise până atunci.

De peste patru decenii, un ceaslov din aceste „cărţi rare” se află în biblioteca mea. Atunci când mi s-a oferit, spre aducere aminte, a ţinut să-mi spună că „acest ceaslov a fost şi sub ochii părintelui Mateevici când a slujit la noi în vremea marelui război”, mai scrie Nicolae Chiscop.

Cine a fost Alexei Mateevici

Alexei Mateevici (n. 27 martie 1888, Căinari – d. 24 august 1917, Chişinău) este unul din cei mai reprezentativi scriitori români născuţi în Basarabia. Este primul copil al preotului Mihail Mateevici, originar de prin părţile Sorocii, căsătorit cu Nadejda (1863-1930), fiica protopopului Ioan Neaga din Căuşani.

Părinţii se mută cu traiul în satul Zaim. Aici micul Alexei învaţă la şcoala primară şi se familiarizează cu frumoasele poveşti şi balade, pe care le aude de la părinţii săi, precum şi de la ţăranii de prin partea locului.

În 1897 este înscris de părinţi la şcoala teologică din Chişinău, pe care o termină (conform adeverinţei de absolvire) în 1902, “cu privilegii”. Îşi urmează studiile la seminarul teologic. Face cunoştinţă şi se împrieteneşte cu viitorul sculptor Alexandru Plamadeală, care studia şi el la seminar în aceeaşi perioadă.

În 1907, în primele numere ale ziarului “Basarabia” (din 1907) îi apar poeziile “Ţăranii”, “Eu cînt”, “Ţara”. Tot aici publică articolele “Sfântul Vasile – Anul Nou în obiceiurile moldovenilor basarabeni” şi “Din cîntecele poporane ale Basarabiei”.

Mai târziu devine student la Academia teologică din Kiev, pe care o încheie în 1914. În aceiaşi ani, dupa mărturisirea unui coleg, “Mateevici trăia ca într-o beţie a cititului”. Traduce mult din literatura rusă clasică şi studiază trecutul istoric şi cultural al poporului său.

Publică în “Kişineovkie eparhialinîe vedomosti” studiul lingvistic “Momente ale influenţei bisericeşti asupra originii şi dezvoltării istorice a limbii moldoveneşti”, precum si articolele “Motive religioase în credinţele şi obiceiurile moldovenilor basarabeni”, “Bocetele funerare moldoveneşti”.

Vede lumina tiparului (Kişineovskie eparhialinîe vedomosti, nr. 12, 13, 19, 22, 23) articolul “Schiţă a traducerilor moldoveneşti religioase şi de trai”. Apare în revista “Luminatorul” studiul “Mitropolitul Gavril Bănulescu – Bodoni”.

În 1914 se căsătoreşte cu Teodora Borisovna Novitschi, absolvă Academia teologică şi se întoarce la Chişinău. La 22 septembrie e numit provizoriu profesor de limba greacă la seminarul unde învăţase. Ţine o cuvântare în faţa absolvenţilor seminarului din Chişinău. La 23 iunie vizitează străvechea biserică din Căuşeni, pe care o găseşte “uimitor de bine păstrată”.

În vara anului 1917 scrie poeziile: “Văd prăbuşirea”, “Cîntec de leagăn”, “Basarabenilor”, “Frunza nucului”, “Unora” etc. La 17 iulie plăsmuieşte poezia “Limba noastră”, poate cea mai frumoasă odă închinată limbii române. La 13 august (stil vechi), bolnav de tifos exantematic, se stinge din viaţă la spitalul nr.1 din Chişinău şi este înmormântat la cimitirul central de pe strada Armenească.

În anul 1934 la mormântul său a fost ridicat un bust realizat de sculptorul Alexandru Plămădeală, pe care-l cunoştea din 1910.

Imagini pentru alexei mateevici limba noastra

Limba Noastră

Limba noastră-i o comoară

În adâncuri înfundată

Un şirag de piatră rară

Pe moşie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde

Într-un neam, ce fără veste

S-a trezit din somn de moarte

Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec,

Doina dorurilor noastre,

Roi de fulgere, ce spintec

Nouri negri, zări albastre.

 

Limba noastră-i graiul pâinii,

Când de vânt se mişcă vara;

In rostirea ei bătrânii

Cu sudori sfinţit-au ţara.

Limba noastră-i frunză verde,

Zbuciumul din codrii veşnici,

Nistrul lin, ce-n valuri pierde

Ai luceferilor sfeşnici.

Nu veţi plânge-atunci amarnic,

Că vi-i limba prea săracă,

Şi-ţi vedea, cât îi de darnic

Graiul ţării noastre dragă.

 

Limba noastră-i vechi izvoade.

Povestiri din alte vremuri;

Şi citindu-le ‘nşirate,

– Te-nfiori adânc şi tremuri.

Limba noastră îi aleasă

Să ridice slava-n ceruri,

Să ne spiue-n hram şi-acasă

Veşnicele adevăruri.

Limba noastra-i limbă sfânta,

Limba vechilor cazanii,

Care o plâng şi care o cântă

Pe la vatra lor ţăranii.

 

Înviaţi-vă dar graiul,

Ruginit de multă vreme,

Stergeţi slinul, mucegaiul

Al uitării ‘n care geme.

Strângeţi piatra lucitoare

Ce din soare se aprinde

– Şi-ţi avea în revărsare

Un potop nou de cuvinte.

Răsări-vă o comoară

În adâncuri înfundată,

Un şirag de piatră rară

Pe moşie revărsată.

Sursa:adevarul.ro