Periplu religios: Mănăstirea Cetățuia din Iași

September 26, 2017September 26, 2017 realitatearutiera

Mănăstirea Cetățuia din Iași este o mănăstire ortodoxă de călugări, ctitorită în secolul al XVII-lea de voievodul Gheorghe Duca(1665-1666, 1668-1672 și 1678-1683). Așezată pe un deal înalt din partea de sud a Iașului, de unde se poate vedea o frumoasa panoramă a orașului, Mănăstirea Cetățuia domină peisajul prin silueta sa zveltă, străjuită de un turn impozant și împrejmuită cu un zid de piatră măcinat de vreme.

Ea a fost construită de la început ca un complex fortificat medieval capabil să ofere domnitorului și boierilor un reazem pentru o rezistență înarmată împotriva invadatorilor. Aici a funcționat o tiparniță cu litere grecești, adusă de la Veneția. Ajunsă o ruină la sfârșitul secolului al XIX-lea, mănăstirea a fost restaurată în perioada interbelică la inițiativa istoricului Nicolae Iorga.

Ansamblul Mănăstirii Cetățuia a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Iași din anul 2015, având codul de clasificare IS-II-a-A-03806 și fiind alcătuit din următoarele 6 obiective:

Biserica „Sf. Apostoli Petru și Pavel” – datând din perioada 1669-1672, având codul IS-II-m-A-03806.01
Sala Gotică – datând din perioada 1669-1672, având codul IS-II-m-A-03806.02
Casa Domnească – datând din perioada 1669-1672, având codul IS-II-m-A-03806.03
Corpul de chilii – datând din anul 1928, având codul IS-II-m-A-03806.04
Turnul clopotniță – datând din anul 1670, având codul IS-II-m-A-03806.05
Zidul de incintă – datând din anul 1670, având codul IS-II-m-A-03806.06.^[1]
Fondarea

Înainte vreme, pe dealul Cetățuia ce domină partea de sud a Iașului se aflau vii, grădini, livezi sau pădure.^[2] În vara anului 1666, domnitorul Gheorghe Duca al Moldovei (1665-1666, 1668-1672 și 1678-1683) a cumpărat acolo, de la mai mulți proprietari, o întinsă podgorie, cu intenția probabilă de a înălța o mănăstire. Fiind mazilit la scurtă vreme se pare că planurile sale au rămas neterminate.^[3]

În toamna anului 1668, după revenirea sa pe tron, s-a început construirea unei mănăstiri fortificate ce trebuia să îndeplinească și rolul de cetate de apărare în cazul unor invazii ale Moldovei. Începerea construcției este menționată de Ion Neculce în cronica sa, unde a scris: „Viindu Duca-vodă cu a dooa domnie în țară, arătă-să la hire mai aspru decât cum era cu domnia dintăiu. Și și începu a zâdi mănăstirea Cetățuia, că era țara plină de oameni și cu hrană și agonisită bună”.^[4]

Ritmul construcției a fost unul foarte alert, în primăvara anului 1669 fiind aproape terminate zidurile bisericii și, după cum reiese din scrisorile domnești pe care le primiseră împuterniciții domnitorului, se căuta achiziționarea de material pentru acoperiș. Într-o scrisoare, stolnicul Nacu, vornicul de Câmpulung și ispravnicul însărcinat de Duca Vodă pentru a conduce lucrările de la Cetățuia, îi cerea birăului orașului Bistrița să-i trimită cât mai curând comanda de 100.000 de cuie „de draniță și de șindrilă”. Lucrările s-au făcut probabil de către meșteri moldoveni.^[5] În același timp, se comandau la Brașov și Danzig clopote care urmau să fie amplasate în masivul turn clopotniță de la intrarea în mănăstire.^[6]

După cum susțin unii cercetători, lucrările de construcție au fost realizate sub conducerea lui Grigore Cornescu,^[5] un talentat sculptor și pictor, descris de Ion Neculce ca fiind ”un nemiș din ținutul Hotinului, (…) ce era foarte meșter de scrisori și de săpături la pietre și la alte lucruri”.^[7] El este meșterul trimis de Duca Vodă în 1671 pentru a executa în ceară, pentru sultanul Mehmed al IV-lea, macheta Cetății Camenița, pentru ca generalii turci să o analizeze și să vadă ce puncte slabe are. Tot el a lucrat și la restaurarea bisericii de la Mănăstirea Curtea de Argeș (în 1679), ctitorită de Neagoe Basarab.^[8]

Biserica Mănăstirii Cetățuia

După cum reiese din alte documente și din pisania amplasată pe turnul clopotniță, la 10 iunie 1670 se finalizase deja construcția zidurilor incintei, a bastioanelor și a turnului clopotniță.^[9] Cu toate acestea, sfințirea bisericii a avut loc abia în 1672, după pictarea bisericii și înzestrarea ei cu obiecte de cult.

Deasupra intrării în pronaos a fost pusă o placă cu următoarea pisanie în limba greacă:

„S-a ridicat acest dumnezeiesc locaș, cu hramul Sfinților vestiți și pretutindeni lăudați și înaintemergători Apostoli Petru și Pavel de către iubitorul de Dumnezeu și strălucitul Domn Io Duca Voievod al întregii Moldove, spre mântuirea sufletului său, fiind Patriarh al sfintei cetăți a Ierusalimului Domn Domn Dosithei și păstorind Preasfințitul Mitropolit al Moldo-Vlahiei Domn Domn Dosoftei, în anul de la zidirea lumii 7180, iar al întrupării 1672.”

Mănăstirea a fost închinată Patriarhiei Ierusalimului încă din anul 1670, când nici nu fusese încă terminată. În 1672, domnitorul Gheorghe Duca a înmormântat în noua biserică pe una din fiicele sale, Maria.

Domnitorul Gheorghe Duca și urmașii acestuia pe tronul Moldovei au înzestrat mănăstirea cu mai multe moșii, printre care s-au aflat următoarele: Andrieșeni, Frăsuleni, Moreni, Ruseni, Valea Adâncă, Valea Cozmoaei și Tabăra (jud. Iași), Corni și Siliștea-Băbiceni (jud. Vaslui), o parte din moșia Belcești (jud. Neamț), Fântâna Gerului, Stoicani, Tatarca, Tulucești și o parte din moșia Șendreni (jud. Covurlui), plus veniturile a peste 200 de clădiri din Iași.^[10]

Sosit în Moldova în persoană pentru războiul împotriva Regatului Poloniei, sultanul Mehmed al IV-lea (1648-1687) a urcat la 10 iunie 1672 la Cetățuia, împreună cu alaiul său. După relatarea cronicarului Ion Neculce, „și iar după acie au mai vinit împăratul în primblare și s-au suit în deal la mănăstire la Cetățuie de au vădzut-o și prăvind locul în toate părțile”.^[11]Sultanul a fost uimit de măreția construcției. Conform legendei, el i-ar fi întrebat pe sfetnici: „Cât a cheltuit ghiaurul cu această mănăstire?”, iar după primirea răspunsului că Duca a plătit 30 pungi de aur, sultanul s-a mirat afirmând că o asemenea construcție nu s-ar fi putut face cu mai puține de 100 de pungi de aur, „numai dacă a făcut-o cu nedreptăți și n-a plătit-o poate să o facă cu 30”.^[12] El a prevestit atunci că mănăstirea se va prăbuși în următorii 30 de ani ca urmare a faptului că a fost construită pe un teren instabil, dar prevestirea sa nu s-a adeverit.^[13] Totuși, pe la începutul secolului al XVIII-lea, zidul din partea de vest s-a prăbușit după ce s-a surpat o porțiune din deal.^[5] Plecând de la mențiunea că la asediul din 1717 austriecii nu au putut escalada zidurile mănăstirii, așteptând să le vină scări, după cum este scris în letopisețul lui Ion Neculce și în cronica tradusă de Alexandru Amiras, se poate deduce că zidul de vest nu se prăbușise încă.^[14]

În 1682, la sfatul patriarhului Dosithei Notaras, Duca Vodă a instalat în clădirile complexului mănăstiresc o tiparniță cu litere grecești, adusă de la Veneția.^[15] Aici au lucrat călugări români cunoscători ai limbii grecești, în frunte cu ieromonahul Mitrofan, ajuns apoi episcop de Huși.^[16] Tiparnița a funcționat aici o scurtă perioadă, ultima lucrare tipărită aici datând din anul 1698, când tiparnița a fost mutată la Mănăstirea Sfântul Sava din Iași. Această tipografie era la acea vreme singura de acest fel din întregul Orient.

Loc de refugiu pentru domnitori

Având o incintă fortificată, Mănăstirea Cetățuia a servit, în mai multe rânduri, ca loc de refugiu al mai multor domnitori ai Moldovei.

După asedierea Vienei de către turci (1683), oștile poloneze au început să facă dese incursiuni în Moldova, ajungând uneori până la Iași. În timpul unei astfel de incursiuni, un detașament condus de Crupențchi (viitor mare jitnicer) a luat de pe șesul Bahluiului până și caii domniei.^[17] Rămas fără cai, domnitorul Constantin Cantemir (1685-1693) a fost nevoit să se retragă între zidurile Cetățuii. După cum scrie cronicarul Ion Neculce: „Și domnie în Iași, după ce i-au luat caii, nu putè șădèa, ce s-au mutat în Cetățuia. Că de nu s-ar hi mutat în Cetățue, când au bătut poghiiazul pe Velicico hatmanul la Copou, l-ar hii luat și pe dânsu din Iașii”.^[18]

Fiul său, domnitorul Dimitrie Cantemir (1693, 1710-1711), s-a refugiat și el în Cetățuia, când sultanul a declarat război Rusiei (1710). „Iară dupre aceia, Dumitrașco-vodă s-au mutat în Cetățuia, de șidea. Iar slujitorii ce avea șidea la corturi, unde sunt acum curțile domnești la Frumoasa. Țara să băjenisă dintr-aceia spaimă ce să făcusă. Boiarimea mai toți fugisă de pre lângă dânsul, de-l lăsasă sângur, socotind unii că să va mazili din pricina turcilor, alții socotiia că or veni moscalii și or luoa țara, și n-a mai fi Dumitrașco-vodă domnu stăpân.”^[19]^[20] Deoarece slujbașii domniei fugiseră cu banii, ostașii rămași în corturi s-au răzvrătit și au pornit către Cetățuia pentru a-și cere lefurile. Domnitorul a poruncit închiderea porților și cu lefegii rămași credincioși i-a silit pe răzvrătiți să se potolească.^[21]

Comandantul turc Mehmet iazagi efendi s-a dus la Cetățuia de mai multe ori, cerându-i domnitorului să se alătura armatei turcești, dar Cantemir a refuzat pe motiv că moldovenii s-ar răzvrăti. După cum spunea cronicarul Nicolae Costin, „Iară Mehmet iazagi efendi și alți turci ce-au fost mai fruntea, pricepând lucrurile, mers-au la Cetățue de atâte ori de au dzis lui Dumitrașco vodă în față, strigându, de vreme că nu purcede la oaste este hain. El punea pricină că să hăinește țara și n-are cu cine merge la oaste, și el va pune sangiacul împărătescu în sin și să va duce la vezirul.”^[22]

Domnitorul i-a scris feldmareșalului rus Boris Șeremetiev, cerându-i să-i trimită ajutor militar. Mareșalul rus l-a trimis la Iași pe generalul Kropotov cu 3.000 de soldați ruși și 500 de soldați moldoveni, ce slujeau la ruși. Atunci, domnitorul a ieșit din Cetățuia și a mers la râul Prut pentru a-l întâmpina pe Kropotov cu care a intrat la Iași.^[17]

Asediul austriecilor (1717)

Vedere aeriană a mănăstirii.

În timpul războiului turco-austriac, izbucnit în 1716, armatele austriece ale împăratului Carol al VI-lea de Habsburg (1711-1740) au trecut în țările române, dorind să-și extindă stăpânirea. O oaste nemțească a invadat Țara Românească și l-a capturat pe domnitorul Nicolae Mavrocordat.^[17] Alte oști au pătruns în Moldova pe la Cașin, instalându-se în mănăstirile fortificate din Moldova și în Cetatea Neamțului. Unii boieri (printre care și Vasile Ceaurul) s-au alăturat austriecilor, promițându-le, în schimbul domniei, că le vor ceda întreg teritoriul Moldovei între Munții Carpați și râul Siret.^[17]

Domnitorul Mihai Racoviță, neavând bani să plătească mercenari și dispunând numai de o gardă de oameni credincioși, „și-i era cu frică și să mutasă în Cetățue; și mai nici în Cetățue nu mânea, ce mânea câte la un loc, de nu știe nime. Că și boiarii încă nu era drepți, ce mulți dintre dânșii să agiunsese cu cătanele.”^[23] Temându-se că nemții vor ataca și Iașul, domnitorul i-a trimis la tătari pe vel-banul Macriu și pe vel-vistiernicul Constantin Costachi pentru a obține un ajutor de vreo 2.000-3.000 de călăreți tătari. Au acceptat să vină mai mulți tătari decât ceruse domnitorul, cam 5.000-6.000 după cum relatează Neculce,^[24] iar vistiernicul Costachi i-a așezat în apropierea Mănăstirii Aroneanu și s-a dus să-l anunțe pe voievod.

În ianuarie 1717, pe o vreme foarte friguroasă, o oaste de 200 de soldați austrieci sub comanda căpitanului François (Ferencz) Ernau, originar din Lorena, împreună cu o oaste de adunătură formată din moldoveni sub conducerea sulgerului Gheorghieș Velicico din Câmpulung, s-a îndreptat spre Iași și a ucis pe drum pe toți străjerii puși de Mihai Racoviță. În dimineața zilei de 10 ianuarie, neștiind de incursiunea austriecilor, domnitorul coborâse din mănăstire și nu s-a întâlnit cu vistiernicul Costachi care se dusese la Cetățuia să-l anunțe de sosirea tătarilor.^[25]

Intrarea austriecilor în oraș l-a surprins pe domnitor la Curtea domnească, iar acesta abia a avut timp să încalece cu câțiva curteni și să se refugieze la Cetățuia.^[14] În același timp, vistiernicul Costachi a fugit în sesul Bahluiului, în apropiere de Mănăstirea Balica.

Auzind de apropierea austriecilor, domnitorul Mihai Racoviță, împreună cu oastea sa, s-a retras la Mănăstirea Cetățuia. Pe după-amiază, trupele austriece se aflau în jurul Mănăstirii Cetățuia, după ce-și lăsaseră caii la poalele dealului. Acolo, ei așteptau să le sosească scările cerute pentru a escalada zidurile cetății. Ion Neculce relatează astfel acest moment: „Atuncea cătanele veniia. Frențe pre supt dial, cu vo 200 de nemți, iar Velicico, cu moldoveni și cu cătane lovis-înainte în târgu și slobodzisă și temnițile și cuprinsese și Cetățue; numai nu să putea lipi, că-i împroșca din Cetățue. Deci Frențe și cu cătanile au lăsat coșul în șes, unde iaste acmu hălășteul la Frumoasa; și după ce-au lăsat coșul, s-au suit la dial și căuta loitre și pripelece, ca să dea năvală să sae preste zâd. Și alerga unii și din târgu, de li aducea loitre.”^[26]

Zgomotele produse de împușcături și de tragerea clopotelor i-au alertat pe tătarii aflați în valea de la Aroneanu, care au început „a veni ca vântul”. Atacați de oștenii lui Mihai Racoviță veniți din oraș și, mai ales, de călăreții tătari conduși de Cantemir Mârza, austriecii au luptat cu dârzenie. Deși austriecii foloseau puști, iar tătarii foloseau săgețile și arcanele, în spatele austriecilor au ieșit ostașii aflați la Cetățuie purtând năframe albe la braț, pentru a se deosebi de cătanele moldovenești trădătoare. Terminându-li-se praful de pușcă, austriecii au început să fugă spre Mănăstirea Hlincea, pentru a-și scăpa viața. Au fost urmăriți de tătari și de moldoveni, fiind măcelăriți pe drum sau capturați, printre cei prinși aflându-se și căpitanul Ferencz.^[14]

A doua zi, domnitorul Mihai Racoviță a coborât de la Cetățuia la Curtea Domnească pentru a-i judeca pe trădători. Căpitanul Ferencz a fost adus de către tătari, legat cu o funie de gât, în fața domnitorului . La sfatul turcilor, el l-a răscumpărat pe Ferencz de la Cantemir Mârza, hanul tătarilor, cu 200 galbeni. După ce l-a lovit cu pumnii, domnitorul l-a dat pe căpitanul austriecilor pe mâna lui Ali Agca care l-a decapitat în fața porții de la Curtea Domnească, „ca să iee pildă și alții să nu mai vie la Moldova”. Trupul căpitanului a rămas acolo timp de câteva zile ca pildă și pentru alții.^[27] Domnul a ordonat ca moldovenii făcuți prizonieri cu această ocazie să fie spânzurați. Cadavrele celor uciși (în număr de 500-600) printre care se afla și cel al lui Ferencz au fost strânse lângă Fântâna Parasca, la drumul cel mare al Țarigradului, în preajma Cetățuiei. „Și mai pre urmă le-au strâns capetele tuturor, și trupurile, și au făcut o movilă și o cruce mare cu cerdac, ca să fie de pomenire acolo, la Parasca.”^[24] Domnitorul a pus să se scrie întreaga întâmplare pe acestă cruce, numită de popor Crucea lui Ferencz.

După acest eveniment, domnitorul Mihai Racoviță le-a dat călugărilor Mănăstirii Cetățuia mai multe scutiri de dări, în special cu privire la via de pe coasta dealului.^[28]

Ruinarea mănăstirii

De pe înălțimile Cetățuii se poate vedea partea sudică a orașului (cartierul Nicolina).

După căderea zidului vestic la începutul secolului al XVIII-lea, domnitorul Grigore al II-lea Ghica (1726-1733, 1735-1739, 1739-1741, 1747-1748) a încercat să-l refacă în 1748 împreună cu „casele și orice va fi de trebuință mănăstirei … ce căzuse de câtăva vreme prin pogorârea dealului”.^[29] Intenția sa nu a fost materializată, probabil din cauza faptului că domnitorul a fost transferat în aprilie 1748 ca domnitor în Țara Românească.

În următorii ani, Mănăstirea Cetățuia a fost folosită în anumite perioade ca depozit de grâne al oștilor turcești (1788) sau ca spital militar al armatelor rusești (1788-1792 și 1806-1812).^[30]

Cu timpul, Mănăstirea Cetățuia a început să se ruineze, efect al cutremurelor și al incendiilor, dar și al nepăsării egumenilor greci care au administrat-o. Ea a ars în anul 1822, când turcii au incendiat niște case din apropiere.^[31] Biserica a fost reparată în perioada 1827-1837, cu acest prilej fiind reîmprospătată pictura interioară.

În mai 1842, într-o scrisoare trimisă lui Vasile Alecsandri de scriitorul Alecu Russo, acesta din urmă o descria astfel: „o ruină care odinioară a fost palat domnesc, de pe o înălțime unde odinioară vegheau cete de ostași viteji, ținând ochii în calea tătarilor, și unde astăzi se îngrașă, dormind, câțiva călugări în compania buhnelor”.^[32] Scrisoarea respectivă a fost publicată de Alecsandri în 1874 în publicația “Columna lui Traian”, nr. 1, în semn de protest față de nepăsarea contemporanilor cu privire la monumentele istorice ale țării.

În decembrie 1863, prin Legea secularizării averilor mănăstirești a domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), Mănăstirea Cetățuia a fost scoasă de sub tutela Patriarhiei Ierusalimului, iar călugării greci au plecat. Mult timp, Biserica Mănăstirii Cetățuia a fost filială a Parohiei Galata, aici slujind un preot o dată pe lună. În curtea bisericii, Ministerul Agriculturii și Domeniilor a înființat acolo o pepinieră de arbori și viță de vie americană.^[33]

Alți cronicari ai epocii care au vizitat Cetățuia au putut constata urmele ruinării acesteia. În jurul anului 1870, Vasile Alecsandri prognoza că „ruinele” de la Cetățuia „vor dispare poate cu totul”. Episcopul Melchisedec Ștefănescu care a trecut pe acolo în anul 1884 nu a găsit decât o curte presărată „cu pietre și plină de dudău”, încât îi era frică oricui a „umbla prin ea”, iar „casele egumenești se dărâmau”. În anul 1903, Nicolae Iorga scria că „Cetățuia … era singură, pustie și, într-o seară” când s-a urcat „pe coasta rotunjită a muncelului”, a fost speriat de strigătul huhurezului care viețuia „sub bolțile pivnițelor părăsite”.^[34]

Lucrări de restaurare

Mănăstirea ajunsese o ruină la sfârșitul secolului al XIX-lea, zidurile bisericii fiind măcinate de infiltrația apei pluviale, iar turla de pe naos era pe jumătate descoperită. Aceasta este starea în care o găsea arhitectul Constantin Băicoianu, sub coordonarea căruia s-au efectuat reparații la biserică în 1896.^[35] Noi lucrări de restaurare au fost efectuate în perioada 1910-1911, la inițiativa Comisiunii Monumentelor Istorice. În octombrie 1911, lucrările au fost finalizate, iar mănăstirea a putut fi vizitată de delegații universităților străine veniți la sărbătorirea semicentenarului Universității din Iași. În aceeași zi, aviatorul Aurel Vlaicu a zburat deasupra orașului Iași cu avionul construit de el, făcând mai multe virajuri în jurul dealului și Mănăstirii Cetățuia.

La 30 septembrie 1911 s-a pus piatra de temelie la chiliile călugărești de la Mănăstirea Cetățuia, în prezența familiei regale (Regele Carol I, Prințul Moștenitor Ferdinand ș.a.), a mitropolitului Pimen Georgescu al Moldovei, a unor membri ai guvernului și ai autorităților locale. Mitropolitul Pimen a adus aici călugări de la alte mănăstiri din Moldova și astfel mănăstirea s-a redeschis.

În timpul primului război mondial, clădirile din incinta mănăstirii au servit ca spital militar, aici fiind îngrijiți ostașii răniți. În anul 1930, la inițiativa lui Nicolae Iorga, președintele Comisiunii Monumentelor Istorice, au fost refăcute biserica și încăperile mănăstirii, după cum atestă o placă memorială amplasată pe clădirea Egumeniei.

Lucrări importante de restaurare s-au efectuat în perioada 1964-1971, în urma cărora turnul clopotniță și-a recăpătat forma sa originară, cuhnea, zidurile incintei și bastioanele au fost refăcute, iar palatul lui Duca Vodă a fost consolidat.^[34]

În restaurarea complexului monahal un merit deosebit l-a avut arhimandritul Mitrofan Băltuță (1927-1995), stareț timp de 25 ani al mănăstirii (1971-1995) și exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iașilor (1981-1995). În perioada stăreției sale, s-au efectuat lucrări de reînnoire ale bisericii (s-a refăcut acoperișul cu tablă de zinc, s-a pardosit interiorul cu marmură, s-a înnoit mobilierul, veșmintele, vasele de cult etc.), s-au refăcut casa domnească, stăreția, turnul-clopotniță, cuhnea, zidurile de incintă etc. În sala gotică s-a amenajat un paraclis. În afară de acestea, starețul Mitrofan a amenajat o modernă gospodărie anexă. Prin activitatea sa de înnoire și înfrumusețare a complexului mănăstiresc, el este socotit un mare ctitor restaurator al Mănăstirii Cetățuia.^[36]