Enigma lăcaşului acoperit de ape

July 10, 2018July 10, 2018 realitatearutiera

În verile toride, în satul Beliş din judeţul Cluj, de sub un lac, îşi face apariţia o biserică, care datează din secolul XIX.

În perioadele în care seceta mistuie recoltele localnicilor, din adâncurile Lacului Beliş-Fântânele, ies la suprafaţă ruinele unei biserici construite de primii pastori care s-au aşezat în acele locuri.

Beliş este un sat situat în Transilvania, la o altitudine de peste 1000 m, în zona munţilor Gilău. Nu există documente care să ateste data la care a fost întemeiat Belişul sau când a fost construită Biserica de sub lac. Totuşi, unii istorici merg pe ideea că această comună a fost intemeiată de ciobanii care îşi petreceau mult timp prin zonă datorită păşunilor cu iarbă fragedă care făceau deliciul oilor.

Deoarece zona îi ajuta să-şi practice meseria mai bine, fără să mai străbată munţii, ciobanii şi-au construit aici locuinţe permanente. Primele documente care menţionează Belişul, comuna aşezată la 1000 m altitudine în zona cuprinsă între Munţii Gilăului şi Bihor Vlădeasa, datează din 1737.

Legenda Bisericii de sub lac

Legenda spune că, pe vremea comunismului, în sat, s-a anunţat că o viitură puternică avea să vină. Această veste a ajuns şi la urechile celor de la Bucureşti, care au hotărât să ridice un baraj puternic în jurul satului, iar toţi locuitorii să se mute pe dealul neroditor al ungurilor.

Atunci, biserica, simbolul satului Beliş, a fost evacuată. Au fost luate icoanele, candelabrele şi tot ceea ce se putea lua din biserică, încărcate într-un car şi duse cât mai departe de viitura care avea să lovească satul.

Odată cu locuitorii, a fost mutat şi cimitirul, care înconjura biserica. Locuitorii, împreună cu preotul satului, au mutat osemintele în noul sat. După retragerea localnicilor, apa a năvălit asupra satului iar biserica a dispărut încetul cu încetul în lac, iar în locul ei a rămas doar un luciu de apă.

Moţii, români neaoşi cu frică de Dumnezeu îşi amintesc că Biserica de sub lac era situată după vechea datină în centrul satului pe o fâşie de pământ înaltă, ca să fie mai aproape de cer şi să poată fi văzută de oriunde.

Înainte ca biserica să fie înghiţită de ape definitiv, aceasta era vizibilă de oriunde te uitai , deoarece era construită pe o măgură, iar casele locuitorilor erau construite în jurul bisericii parcă gravitând continuu, atrase de o forţă nevăzută a ochiului uman.

Indiferent de anotimp, biserica rămânea un punct de reper pentru moţi. Bătută de ploaie şi acoperită de omătul alb, turla bisericii a stat mereu de veghe asupra satului şi a celor pe care îi adăpostea la nevoie şi în zilele de sărbătoare.

Deşi apa poate distruge de-a lungul timpului orice urmă de pictură, pe zidurile acestei biserici se mai pot observa picturile care împodobeau pereţii bisericii şi întruchipau îngeri şi scene biblice cunoscute.

Măcelul de la Beliş

În nopatea de 8 spre 9 noiembrie 1918, aflăm de la dr. Aurel Gogian, contele Ioan Urmanczy, de origine armean, proprietarul a 28.000 de iugăre de pădure din zonă a fost ţinta revoltei celor ce lucrau la exploatarea forestieră: copiii şi bătrânii din sat, precum şi prizonieri de război italieni, toţi aceştia fiind ţinuţi în înfometare şi mizerie.

După încheierea armistiţiului, proprietarul a fugit la Budapesta la 3 noiembrie 1918, iar prizonierii de război au cerut să fie lăsaţi să plece acasă, dar au fost refuzaţi. Prizonierii au iscat o revoltă, iar trei gărzi ungureşti au fost ucise. Prizonierii italieni au distrus depozitul de cherestea şi au plecat.

Fratele proprietarului, Nandor Urmanczy, deputat în Parlamentul Ungariei, a publicat un apel în ziarul budapestan „Pesti Hirlap”, constituind un detaşament pus sub comanda căpitanului Antal Dietrich. Acest detaşament „a fost organizat, înarmat şi aprovizionat cu alimente şi echipament în cazarma din strada Falk Miksa, cu ştirea şi consimţământul Ministerului de Război” din Ungaria.

Detaşamentul a sosit cu un tren special la Călăţele, la 8 noiembrie 1918, apoi s-a deplasat cu căruţele şi pe jos spre Beliş). Cei 60 de soldaţi şi ofiţeri maghiari condus de căpitanul Antal Dietrich s-a deplasat la Beliş. Înarmaţi cu 6 mitraliere, puşti, şi folosind cartuşe dum-dum ei au asasinat peste 45 de romani.

După incendierea satului, au jefuit şi batjocorit cadavrele, 25 dintre acestea fiind aruncate în foc. Aceste fapte abominabile au fost constatate de o comisie mixtă trimisă la Beliş de Consiliul Naţional Român şi de Consiliul Naţional Maghiar.

În acea perioadă, se purtau negocieri româno-maghiare la Arad între ministrul Oskar Jaszi şi o delegaţie a Consiliului Naţional Român, condusă de Ştefan Cicio Pop pentru rămânerea Transilvaniei într-o federaţie cu Ungaria. Delegaţia română a hotărât întreruperea tratativelor de la Arad. În anii 80 Sergiu Nicolaescu a realizat filmul „Capcana Mercenarilor“, în care a readus în opinia publică memoria măcelului de la Beliş.

Biserica a dispărut în adâncul lacului de acumulare construit în anii 70. Regimul a hotărât atunci ca în zonă să se ridice un baraj de acumulare şi să construiască lacul artificial Belis-Fântânele. Mica aşezare a fost strămutată.

Cum ajungeţi la Biserica de sub lac

Pentru turişti, silueta lăcaşului de cult ce iese de sub ape în fiecare vară secetoasă a devenit obiectiv trecut pe lista “de vizitat”. Este singura urmă care a mai rămas din Beliş. În restul anului, când e inundată până-n vârf, ca să-i afli fundaţia trebuie să o cauţi la 30 de metri sub luciul apei în costum de scafandru.

Este o adevarată minune faptul că în ciuda condiţiilor nefavorabile biserica a rămas în picioare şi că se mai pot distinge portrete din vechile fresce.

Pentru a ajunge la Beliş trebuie să urmaţi drumul european E60 Oradea-Cluj-Braşov, iar de la Huedin pe DJ101 până la destinaţie.

Datorită peisajului de munte, zona Belişului este recomandată pentru tratamentul surmenajului fizic şi intelectual. În apropiere, turiştii au şi alte obiective culturale ce merită vizitate: biserica fortificată de la Văleni şi cetăţile Rădesei, Cheile Galbenei şi Izbucul Galbenei, Peştera Urşilor, Gheţarul Scărişoara, Piatra Ponorului.

FOTOGRAFII Pascale Roibu