Satul cu două Românii într-o singură inimă

September 4, 2018September 4, 2018 realitatearutiera

Urmând Valea Oltului, aprigul Alutus odată – acum ștrangulat în funiile de beton și ecluze ale lacurilor de acumulare, atât de multe încât ar fi trebuit să asigure, gratis, electricitate pentru toată Țara Loviștei – , chiar unde Vâlcea mușcă pentru ultima oară din trupul Sibiului, înghițind pe nerăsuflate pădurile, pietrele și minunile de fiecare zi dintre Munții Lotrului și Făgăraș, o așezare de câteva sute de fumuri, cu creștetul roșu, bătut în țigle vechi și noi, și cu poalele tivite, pe ici, pe colo, cu ziduri de mică lucitoare, respiră când liniștit, în ritmul obiceiurilor și al moștenirilor de odinioară, când sacadat și zgomotos, învățându-și inima cu galopul prezentului: Câinenii Mici.

Vara, la Câineni, diminețile albastre, netulburate de capriciile munților, sunt răsucite întotdeauna în vălătuci de ceață imponderabilă ca ploile de primăvară ale Lisabonei. Așa vor fi fost și în urmă cu două milenii, când legiunile ibericului Traian s-au furișat, într-un război pe viață și pe moarte, pe aici, prin chinga Oltului, urcând văile Lotrului, spre Șureanu, către cetățile lui Decebal. Poate că o mână de călăreți ai avangardei romane a luat-o în sus chiar pe coléa, pe Valea Urii, spre cer, strângându-i pe daci într-un clește de sânge, pustiindu-i cu lăcomie de aur și de suflete nemuritoare. Sau poate că și-au așezat tabăra chiar aci, pe Malu’ Podului (anticul Pons Vetus), unde mai târziu, mult mai târziu – după marșul mercenarilor lui Mihai Viteazul spre Șelimbăr -, habsburgii au clădit somptuoasa cetate a Arxaviei, ale cărei ziduri au fost spulberate de turci, în goana și a unora și a celorlalți după avuțiile și libertățile altora.

Eroul din munți și literele chioare

Cine mai știe… Sunt multe ruine, turnuri și legende uitate sau nicicând dezvelite în pământul aspru al Câineniului. S-au surpat peste ele, necuviincios, traumele și tranșeele Marelui Război, prinzând în rama fotografiilor mici, îngălbenite, păstrate cu sfințenie lângă icoane, chipuri de bunici și străbunici aflați cândva sub comanda generalului Prapor gescu. Ofițerul, erou al bătăliilor din Munții Coți, are ridicată aici, cândva cu cinste, o marmură care sclipește, acum, chior în bătaia soarelui. Comuniștii au îndepărtat cu dalta câteva cuvinte „ofensatoare”, precum „rege”, „regat” etc., și, cum după momentul ’89 doar s-au făcut că pleacă, nimeni n-a mai îndreptat nimic în veșnica noastră tranziție neo-comunistă. Nici măcar oamenii locului…

Daneși, Mocani și două biserici

Privesc Câineniul de sus, urmărind Valea Satului (s-a numit Valea Arsurii până-n 1945), prăvălită din muchiile Făgărașului și sortită să taie vatra în două: de-o parte daneșii, cei vechi, de cealaltă, mocanii, veneticii locului, scoborâți probabil tot din munți, ca apa ce le desparte inclusiv bisericile, două, ambele monumente istorice. Cobor – în timp ce ochii-mi joacă, în continuare, pe Calea Mare, drumul care făcea și face, prin Câineni, vechea vamă a Genunei, și Greblești, pe Boia, legătura cu nobila Curtea de Argeș – pe podul rablagit de peste Olt și cum trec pragul satului, nu mai apuc să încheg, în minte, un gând și despre Posada, celebra bătălie localizată tot pe aici, pe undeva (la Perișani, spun unii), pentru că o voce colorată îmi destramă visarea și lecția de zbor a puilor de rândunică înșirați cu zecile pe cablurile de electricitate : „Afene, afene! Afene de vânzare!”.

„Afene bune, afene coapte, eftine!”

„Am afene bune, coapte, eftine”, șarjează rudarul masiv, cu ochi neastâmpărați și o slăbiciune lingvistică pentru litera „e”, vânturând în mâinile pătate violet o găleată mare, mustind de afine lucioase. „Cu cât dai kilogramul de afunie?”, se sumețește un rumân de peste poartă. „100.000, eftin, daca-i ști cât muncim să le adunăm și să le dăm în jos, pe jgheaburi, pentru a le alege de frunze… Și sunt proaspete, abia ieri le-am coborât din munte”, se tânguie bărbatul gros, negricios, în timp ce-și aruncă din nou privirea peste gard. „Ce căruță frumoasă ai, domnule! Ce faci cu ea? Dă-mi-o mie! Mi-o dai?”, îl chestionează, aiuritor, rudarul pe om.

Respect

„Intră și ia-o, că doar pentru tine am pregătit-o!”, îl poftește săteanul, îndreptându-se, din curte, spre poartă. Deși îndrăzneț, vânzătorul de afine nu mai aduce vorba de căruță. Privirea ascuțită a omului ieșit în uliță, să vadă fructele de pădure, îl amuțește. „Zi-i, mă, cu cât mi le lași?” „Nu las nici la nouăj’ de mii, poate doar dacă iei mai multe kile”. „Știu, mă, e lucru’ dracului să strângi atâtea”. Târguiala se încheie repede. Două găleți cu afine, cântărite atent, trec de la rudar la cumpărător și două hârtii albastre alunecă, în sens invers, în buzunar. La Câinenii Mici, bag de seamă, se respectă și munca, și omul.

Radiografia unei societăți rurale

Nicolae Mocanu e cap de familie, are soție, mamă, două fete – una abia trecută prin furcile selecției la un colegiu economic din bătrânul Hermannstadt, cealaltă, elevă aici, la sat – , ține gospodărie mare, cu vite, porci, cai, cultivă și cosește grădini înalte, suite pe umerii înmiresmați ai muntelui. El reprezintă, fără îndoială, România care a rămas acasă. „Acum vreo zece, cincisprezece ani, dacă prindeai vreun post de paznic pe la vreun baraj pe Olt, ziceai că l-ai apucat pe Dumnezeu de picior. Oamenii se descurcau care cum putea. Fie în mod tradițional – sunt și acum familii care trăiesc din creșterea animalelor, a oilor mai ales – , fie făceau naveta la Sibiu, la Vâlcea, pentru un salar chinuit”.

România care a fugit de acasă

Nu toți fiii Câineniului au rămas să urce și să coboare, pe potecile cerului, cu oile sau să se orășenească în jos sau în sus de Olt. „Tot în perioada aia, dacă nu mai devreme, au început să plece afară, la muncă. Masiv! S-au dus în toată lumea, în Spania, în Portugalia, în Italia, în Germania, în Anglia. Unii au reușit, alții s-au întors doar pentru a emigra din nou, majoritatea însă revine periodic în sat. Cu banii stânși își reclădesc casele, le înfrumusețează pe cele vechi… Ce s-o întâmpla cu copiii lor, nu știu. Mulți învață acolo, printre străini. Se vor rătăci probabil de patria părinților”, apreciază Nicolae Mocanu. Câineniul are, așadar, ca aproape orice colț de țară, și o Românie fugită de acasă. „Dar și una care a rămas”, îmi reamintește pădurarul. „Oricum, în prezent, găsești destul de repede serviciu la Sibiu. S-a dezvoltat foarte mult orașul”, mă asigură Nicolae.

Sursa:evz