Palatul din România care a supravieţuit războaielor şi comunismului

September 6, 2018 realitatearutiera

Castelul Sturdza de la Miclăușeni, cunoscut și sub denumirea de Palatul Sturdza, este un castel în stil neogotic construit între anii 1880-1904 de către Gheorghe Sturza și soția sa Maria, în satul Miclăușeni, la o distanță de 20 km de Roman și 65 km de municipiul Iași. În prezent, se află în proprietatea Mitropoliei Moldovei și Bucovinei și este inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Iași din anul 2015, având codul cod LMI IS-II-m-B-04199.02^[1], ca parte a ansamblului Mănăstirea Miclăușeni. Ansamblul este format din 3 monumente:

Biserica “Sf. Voievozi”, “Buna Vestire” – datând din 1787 și având codul IS-II-m-B-04199.01
Castelul Sturza – datând din secolul al XVII-lea, reclădit în 1752 și în secolul al XIX-lea și având codul IS-II-m-B-04199.02
Parcul – datând din secolul al XIX-lea și având codul IS-II-m-B-04199.03.

În jurul anului 1410, domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432) a dăruit vornicului Miclăuș (1380-1440), membru în Sfatul Domnesc, o moșie întinsă, situată în apropierea de Lunca Siretului. Moșia a devenit cunoscută sub denumirea de Miclăușeni, după moartea vornicului. La 25 aprilie 1591, urmașii vornicului Miclăuș au vândut moșia către vistiernicul Simion Stroici (1550-1623). Satul acesta i-a fost întărit acestuia în 1598.

La începutul secolului al XVII-lea, vistienicul Simion Stroici a construit aici un conac^[2] ale cărui ruine se mai puteau încă vedea la începutul secolului al XX-lea. ^[3]

Printr-un testament din 5 iunie 1622, vistiernicul Simion Stroici a lăsat moștenire satul Miclăușeni “Lupului Prăjăscului și nepoatei mele Saftei, și fiului meu, la Gligorie, cu heleștee și cu prisăci și cu tot venitul, pentru că i-am luat spre dânșii ca să-mi fie ei ficiori de suflet”. La sfârșitul secolului al XVII-lea (în 1697), urmașii lui Lupu Prăjescu, neavând urmași, au lăsat domeniul fraților Ioan și Sandu Sturdza, cu care se înrudeau.

La data de 19 aprilie 1699, frații Sturdza și-au împărțit între ei averile, moșia Miclăușeni revenindu-i lui Ioan Sturdza. Pe moșie locuiau și munceau țărani clăcași și țigani vătrași robi, care și astăzi poartă nume de meserii: Bucătaru, Muraru, Pitaru, Curelaru, Mindirigiu, Bivolaru, Surugiu, după cum scrie Costin Merișca, în lucrarea “Castelul Miclăușeni în cultura română” (Ed. “Cronica”, Iași, 1996). ^[4] Locuitorii satului Miclăușeni trăiau în bordeie sărăcăcioase pe moșia boierului și pe gârla din preajma parcului boieresc. ^[5]

În anul 1752, vornicul Ioan Sturdza a reclădit conacul boieresc, construindu-l cu demisol și parter și în formă de cruce. ^[6] Conacul avea 20 de camere, câte zece pe fiecare etaj. În grajdurile conacului erau adăpostiți cai de rasă, pregătiți pentru întrecerile manejului din cuprinsul domeniului.

Preocupat de extinderea moșiei, fiul lui Ioan Sturdza, Dimitrie (1756-1846), a construit în perioada 1821-1823 o biserică de curte, în apropierea castelului. El a înzestrat-o cu o frumoasă catapeteasmă în stil baroc și cu numeroase obiecte de cult valoroase. De asemenea, Dimitrie Sturdza a construit aici și grajduri pentru cai. Fiul lui Dimitrie, Alecu Sturdza (1803-1848), a amenajat pe o suprafață de 42 hectare din jurul conacului un frumos parc în stil englezesc, cu specii de arbori ornamentali și numeroase alei cu flori. ^[7] El s-a ocupat de achiziționarea mai multor cărți și manuscrise rare care au îmbogățit colecțiile conacului.

În Prefață la Cronicile României sau Letopisețele Moldaviei și Valahiei, ediția a doua, Mihail Kogălniceanu scrie, între altele: “…Originalul Tragediei lui Alexandru Beldiman mi s-a pus la dispozițiune de domnul Dimitrie A. Sturdza, care în prețioasa sa colecțiune de la Miclăușeni posedă și d-lui un mare număr de letopisețe manuscrise, dară care sunt mai noi decât manuscrisele păstrate de mine”.

Deși era văr cu domnitorul Mihail Sturdza, Alecu Sturdza (1803-1848) a îmbrățișat ideile revoluționarilor de la 1848. El a murit de holeră în anul 1848, existând suspiciuni că ar fi fost otrăvit din ordinul domnitorului. ^[6] A fost înmormântat în biserica conacului. După moartea sa, de administrarea moșiei s-a ocupat văduva sa, Ecaterina Sturdza (Catinca) (1811-1865). Ea a lăsat moșia fiului său, George Sturdza (1841-1909), în 1863.

În anul 1869, George Sturdza s-a căsătorit cu Maria Ghica (1851-1937), fiica scriitorului Ion Ghica, mutându-se atunci la moșie.

Construirea castelului

Dornic să refacă clădirea conacului, George Sturdza a vândut câteva păduri și a luat un împrumut de 100.000 de lei de la Societatea de Credit Funciar Român, punând ca gaj moșia Miclăușeni. El trebuia să-și achite datoriile în monezi de aur. Între anii 1880 și 1904, George Sturdza a construit pe amplasamentul vechiului conac un frumos palat în stil neogotic târziu, fiind o copie a castelelor feudale apusene și amintind de Palatul Culturii din Iași, dar și de Palatul Domnesc din Ruginoasa. Planurile construcției au fost realizate de arhitecții Iulius Reinecke și I. Grigsberg. Pe pereții construcției se află următoarea inscripție: „Casa ridicată aici de strămoșul Ioan 1752, sub Matei Ghica Principe, adăugându-se de către Dimitrie biserica și grajduri, sub Ioan Sandu Sturza Principe, mărită și înconjurată cu grădini de Alexandru și Ecaterina părinți, sub Mihail Grigore Sturza Principe, fiind adăugat manej în anul de la Hristos”. ^[8]

Castelul adăpostea o colecție valoroasă de cărți și documente, de costume medievale, de arme, bijuterii, tablouri, busturi din marmură de Cararra, argintărie, dar și piese arheologice, numismatice și epigrafice de mare valoare. Numai colecția de cărți număra 60.000 de exemplare, multe din ele fiind ediții princeps sau rarisime.

Singurul copil al lui George Sturdza și al Mariei Ghica a fost o fiică, Ecaterina. Ea s-a căsătorit în anul 1897 cu Șerban Cantacuzino, dar nu a avut copii. Soțul ei a murit în 1918, Ecaterina Cantacuzino rămânând văduvă de tânără. Ea l-a înfiat pe vărul ei, Matei Ghica Cantacuzino, dar acesta nu s-a dovedit interesat de moșie, emigrând în Occident în timpul celui de-al doilea război mondial. ^[6]

În anul 1907, sub influența răscoalelor țărănești din acel an, țăranii din Miclăușeni și Butea s-au adunat în grupuri, îndreptându-se spre castelul Sturzeștilor, la poarta de la răsărit a castelului și cerând să discute cu boierul. Acesta le-a ascultat doleanțele și a poruncit unui slujbaș să noteze cât pământ dorește fiecare. Apoi le-a spus să meargă acasă că vor primi pământul dorit ^[9].

În timpul primului război mondial, castelul a adăpostit un spital militar, iar Maria Ghica și Ecaterina Cantacuzino au ajutat răniții ca infirmiere. Marele compozitor George Enescu a vizitat castelul, concertând printre paturile cu răniți. În anul 1921, prin Legea agrară, țăranii de pe moșia Miclăușeni au fost împroprietăriți cu aproape 1.700 de hectare de pământ, parcelate în 810 loturi.

Pentru o lungă perioadă, de administrarea castelului s-a ocupat Ecaterina Cantacuzino, fiica lui George Sturdza și soția lui Șerban Cantacuzino.

În anul 1944, din cauza apropierii frontului, palatul a fost părăsit de Ecaterina Cantacuzino, care a luat cu ea odoarele bisericii construite de marele logofăt Dimitrie Sturza la 1823. ^[10] Ea a refuzat inițial să evacueze biblioteca de mare valoare pe care o adăpostea castelul, predând ulterior Episcopiei Romanului două inventare ale bibliotecii. În iarna anului 1944, au staționat în castel prizonieri nemți. Castelul a fost devastat de soldații ruși care au folosit multe cărți valoroase pe post de combustibil în sobe, vânzând alte volume unor magazine din Târgu Frumos, unde erau folosite pentru împachetarea mărfurilor. Pe lângă cărți, au dispărut din castel piese de mobilier și cea mai mare parte din colecțiile familiei Sturdza.

O parte din cărțile rămase au fost strânse de Jacob Popper și Jean Ackerman, care le-au încărcat într-un camion al Apărării Patriotice și le-au luat din castel cu scopul de a le proteja. ^[6] Unele volume au fost depuse la sediu ARLUS din Iași, a doua parte au fost vândute Bibliotecii Centrale Universitare și a treia au fost scoase din țară. Volumele salvate de Ecaterina Cantacuzino și pe care le predase Episcopiei Romanului, au fost ulterior donate acesteia.

Donarea sa de către Ecaterina Cantacuzino[modificare | modificare sursă]

Anexe gospodărești

Rămasă văduvă și neavând copii, Ecaterina Cantacuzino s-a călugărit spre sfârșitul vieții sub numele de maica Macrina. La data de 21 aprilie 1947, ea a donat Episcopiei Romanului castelul Miclăușeni, plus parcul de 30 hectare de pădure care-l înconjoara, biserica ctitorită de părinții săi (Gheorghe Sturdza și Maria Sturdza, fiica lui Ion Ghica) și toate dependințele, cu scopul de a fi amenajată aici o mănăstire de maici.

În anul 1953, comuniștii au desființat așezarea monastică, iar maicile au fost mutate la Schitul Cozancea din județul Botoșani, domeniul intrând în proprietatea statului. Ecaterina Cantacuzino a murit la Schitul Cozancea, iar osemintele ei au fost aduse în 1970 pentru a fi înmormântate în cimitirul familiei Sturdza de lângă biserica din Miclăușeni. ^[10]

În perioada următoare, castelul a fost depozit militar de explozibil, patrimoniu al Ministerului Metalurgiei, al Sfatului Popular Regional Iași și al Universității “Al. I. Cuza” din Iași. Autoritățile comuniste organizau uneori petreceri în mansarda castelului.

Potrivit informațiilor obținute de la câțiva locuitori din Miclăușeni, o parte din mobilierul castelului a ajuns în casele unor localnici din Miclăușeni și Butea. Unele piese de mobilier, având înălțimi de peste 3 m, au fost scurtate la picioare sau li s-au eliminat frontoanele pentru a încăpea în camerele mai joase ale caselor din sat. ^[11]

În anul 1960, Castelul de la Miclăușeni a devenit sediul Centrului de Plasament pentru copii cu handicap psihic sever, aici funcționând și școală specială. În noaptea de 23 decembrie 1968, a izbucnit un incendiu la mansarda castelului, se pare că de la o țigară lăsată aprinsă. Atunci au ars ultimele mobile originale ale castelului, care erau depozitate la mansardă. În anii acelei folosințe nefericite, mai precis în 1985, mansarda și acoperișul castelului au căzut pradă unui devastator incendiu. Apa cu care a fost stins incendiul s-a infiltrat în pereți, contribuind la degradarea progresivă a imobilului.

Clădirea s-a degradat în timp ca urmare a destinației improprii, ea nemaifiind întreținută. S-au produs numeroase degradări ale structurii de rezistenþã, a stucaturilor, a sobelor, parchetului, a tâmplăriei, a picturii, a componentelor metalice etc. Componentele din lemn au suferit pierderi de material lemnos, elemente sculptate și traforate etc. ^[8] În plus, ușile și ferestrele au fost ciopârțite, parchetul a fost scos, iar șemineurile sparte. În 1985, conacul a fost afectat de un nou incendiu, arzând acoperișul.

Într-un reportaj din vara anului 2002, la un an de la mutarea de aici a Centrului de plasament, un ziarist de la Ziarul de Iași constata că încă persistă un miros de urină, îmbibat în pereți și în dușumele. ^[4]

Castelul Miclăuşeni, din zona Moldovei, a fost casa din România a multor familii celebre, dar războaiele, comunismul şi mama natură i-au luat strălucirea. Acum, călugăriţele care îl deţin se zbat să îl salveze, scrie William O’Connor pe Thedailybest.com.

Palatul este un loc idilic, o casă parohială în stil gotic, unde natura, design-ul şi soarta şi-au împreunat aspiraţiile. Această oază verde a fost devastată de soldaţii ruşi şi de comunism. În timp ce exteriorul castelului este într-o condiţie bună, interiorul este ruinat, dar călugăriţele care îl îngrijesc vor să îl reabiliteze.

George şi Maria Sturdza şi-au construit casa pe un teritoriu de 30 de hectare, unde aveau şi o biserică privată. Iniţial, palatul a vrut să fie un refugiu, dar, ulterior, a devenit reşedinţă pe tot timpul anului. Cei doi formau un cuplu ciudat pentru acea vreme. George nu era interesat de treburile politice ale familiei – el iubea cărţile şi latina. Aşa a acumulat una dintre cele mai mari colecţii private de cărţi din România (60.000 de volume) pe care le-a transcris în latină. În schimb, Maria era o artistă care picta manuscrise, iar decoraţiile de pe pereţii palatului erau făcute chiar de ea.

Amestecând floralul, geometricul şi alte simboluri (leul, crucea cu şarpe), William O’Connor spune că pereţii îi amintesc de fotografiile din interiorul clădirilor din Detroit. Toate uşile, ferestrele şi mobilierul sunt în stil gotic, doar că se îndreaptă mai mult spre partea de poveste decât spre partea înfricoşătoare şi sumbră. „Acea lumină nu este singurul lucru care dă casei un aspect mai modern. Este de asemenea şi apa care curge, elementele de design cum ar fi tavanele din băi construite în aşa fel încât să diminueze volumul de aburi”, adaugă acesta.