Misterele României

Partea a X-a

SIBIU

Unul din cele mai cunoscute obiective turistice ale Sibiului, care atrage an de an ca un magnet mii de viziatatori, Podul Minciunilor a fost construit după demolarea caselor ce se întindeau până aproape de Turnul Sfatului, respectiv după anul 1851 şi a fost inaugurat în anul 1860, fiind primul pod din fontă din România.  În legătură cu acest loc, circulă patru mari legende.

Prima este aceea că podul care leagă Piaţa Mică de Piaţa Huet are urechi şi o putere greu de imaginat. Astfel, la fiecare minciună rostită de cineva când se află pe pod acesta scârţâie din toate încheieturile iar balustrade dă impresia că va cădea în orice moment şi mincinosul se va prăbuşi în gol. O altă legendă extrem de cunoscută spune că, pe vremuri, pe acest pod obişnuiau să se plimbe cuplurile de îndrăgostiţi, care îşi jurau aici credinţă veşnică iar fetele îşi asigurau alesul că sunt neprihănite. Dacă însă în noaptea nunţii se descoperea că au minţit erau târâte a doua zi pe pod, fiind aruncate peste balustradă.   

De aceeaşi soartă aveau parte, spune legenda, şi negustorii necinstiţi care veneau la Sibiu. Piaţa Mică era locul în care se ţineau multe târguri şi odată ajunşi acasă unii dintre cumpărători îşi dădeau seama că au fost păcăliţi. Revoltaţi, aceştia se întorceau în piaţă, îi luau de gât pe negustorii mincinoşi şi îi aruncau de pe pod. A doua oară când ajungeau la Sibiu, aceştia se temeau să-i mai înşele pe localnici.

Podul era şi loc de întâlnire pentru cadeţii de la Academia Militară şi fetele frumoase din oraş. Se spune că tinerii făceau aici promisiuni înfocate pe care le uitau însă repede, iar fetele erau lăsate să-i aştepte în zadar.

Legenda ”Lacului fără fund” de la Ocna Sibiului

Nu doar oraşul Sibiu este plin de legende frumoase. La aproximativ 20 de kilometri de municipiul reşedinţă de judeţ, în staţiunea Ocna Sibiului, localnicii păstrează peste timp o legendă pe care o aude aproape fiecare turist care calcă pragul staţiunii. Este vorba despre legenda ”Lacului fără fund”. Localnicii povestesc că, în urmă cu mulţi ani, o Dacie 1100 a scăpat în lac, la fel o căruţă cu doi cai, şi cum n-au mai fost găsite, lacul a primit numele pe care îl poartă şi azi.

O altă legendă care circulă este aceea că în lacurile de la Ocna nu se îneacă nimeni pentru că, indiferent dacă ştii să înoţi sau nu, lacurile de ţin la suprafaţă datorită concentraţiei ridicate de sare din apă.  Una din cele mai frumoase legende ale locului este aceea a Luisei, fata unui fost primar care şi-ar fi curmat zilele din cauza unei iubiri interzise. Despre ea se spune că şi-ar dormi somnul de veci în subsolul unei vile din localitate.

Camera împăcării şi pârâul care nu îngheaţă niciodată

Biserica Fortificată din localitatea Biertan, aflată în patrimoniul UNESCO, are în interior o încăpere specială, ”camera împăcării” sau ”camera divorţaţilor”, de care se leagă o legendă extrem de frumoasă. Aici stăteau 14 zile închişi soţul şi soţia care doreau să divorţeze. Aveau un singur pat, o singură farfurie, o singură lingură. 14 zile trebuiau să stea acolo, dacă se împăcau mai repede le dădeau drumul, dacă nu atunci de despărţeau, însă timp de 300 de ani cât a fost sediul episcopal al Transilvaniei în Biertan a fost o singură pereche care a divorţat.

O altă legendă extrem de frumoasă este cea a pârâului care nu îngheaţă niciodată, de la fosta abaţie cisterciană din localitatea Cârţa. Fosta abaţie a fost întemeiată undeva în jurul anului 1.200 de un grup de călugări cistercieni. Despre cistercieni se ştie că, atunci când se călugăreau, trebuiau să promită castitate, sărăcie şi ascultare. Purtau rase albe, nu aveau dreptul să poarte pantaloni iar tăcerea era considerată o virtute. Posteau, iar singura carne pe care o puteau consuma era cea de peşte.

Cistercienii ştiau să facă baraje, lacuri în care să ţină peştele, ştiau să citească în latină, greacă, ebraică, ştiau să ţină slujbe, să boteze, să îngroape, să cunune. Aveau arhitecţi, meşteşugari de toate felurile. În materie de agricultură au fost pionieri adevăraţi. Au mai adus cu ei din Burgundia viţa-de-vie, au aclimatizat-o şi au altoit-o pe butaşi de aici cărora nu le îngheţau rădăcinile iarna. Morăritul era ocupaţie de bază iar pământul unde se aşezau trebuia să fie ”nerâvnit de altcineva”, să fie o mlaştină sau un pământ arid. În zona lor de influenţă erau singurii care făceau mori, iar cine vroia să macine trebuia să o facă la ei şi să dea ”uiumul”, să aibă o sursă de venit garantată.

În zona Cârţei, cistercienii au avut 10 sate în subordine, nemţeşti şi româneşti, sate catolice dar şi ortodoxe. La Cârţa, în mlaştină, piatra a fost adusă de pe malul celălalt al Oltului, de la aproape 7 kilometri distanţă, iar moara a fost aşezată pe un canal, un braţ artificial al râului Bâlea pe care ei l-au deviat. Astăzi, prin curtea casei parohiale aflată în imediata vecinătate a bisericii curge un pârâiaş despre care se spune că nu îngheaţă niciodată. În 1241, fiind nefortificată, biserica a fost distrusă de către mongoli iar zidurile care se mai văd şi acum au fost făcute după acest an. Ultimul abate al mânăstirii a fost ” un vienez foarte orgolios, cu puţine gânduri clericale dar cu foarte multe politice”, care ajuns să se certe inclusiv cu Matei Corvin. Acesta din urmă a şi închis de altfel mânăstirea, în 1474.

Sursa:adevarul.ro