Tulburarea de stres post traumatic

Tulburarea de stres post traumatic sau TSPT-ul este o tulburare cu un trecut lung dar o istorie scurtă, ea fiind cunoscută de-a lungul timpului sub diferite etichete.

Elementul esenţial al stresului posttraumatic îl constituie apariţia unor simptome caracteristice datorate expunerii la un stresor traumatic extrem, precum:

• trăirea unui eveniment negativ major care implică ameninţarea cu moartea sau vătămare corporală gravă;
• a fi martor la un eveniment care implică moartea, vătămarea sau ameninţarea integrităţii corporale a altor persoane;
• a afla despre moartea violentă sau neaşteptată, despre vătămarea serioasă, ori despre ameninţarea cu moartea ori vătămarea suferită de un membru al familiei sau de un alt apropiat.

De asemenea reacţia persoanei la eveniment trebuie să presupună frica intensă, neputinţă sau oroare. Tulburarea de stres posttraumatic este una dintre cele mai complexe tulburări, la apariţia şi menţinerea ei contribuind o serie de factori psihologici, sociali şi biologici.

Tulburarea de stres posttraumatic este clasificată ca fiind o tulburare de anxietate, iar în mod tipic când e voba de anxietate persoana se teme de ceva, simte o ameninţare. Spre deosebire de alte tulburări anxioase, în cazul TSPT-ului evenimentul ameninţător a avut deja loc. Întrebarea care apare este de ce oamenii continuă să se comporte ca şi cum un eveniment trecut ar fi un eveniment iminent? Evenimentul care a provocat trauma unei persoane poate fi experimentat de aceasta din nou, peste câteva ore, zile, luni sau chiar ani: sentimentele şi emoţiile generate de momentul traumatic pot fi simţite ca şi când ar avea loc în prezent. Ele pot varia de la o uşoară tulburare la sentimente intense şi copleşitoare. Senzaţiile şi emoţiile simţite în momentul producerii incidentului care au fost reprimate şi împinse în inconştient, pot ieşi la suprafaţă într-un moment cu totul neaşteptat prin reacţii declanşatoare – aceste sentimente pot fi declanşate de imagini (emisiuni TV, filme, fotografii, articole de presă, oameni sau discuţii pe tema respectivă), sunete, mirosuri, gusturi sau chiar atingeri.
Interventia presupune in primul rand asigurarea securitatii celor afectati, ceea ce inseamna adesea indepartarea de la locul traumei, lucru care insa nu se poate realiza intotdeauna in practica. Sentimentul de siguranta poate fi sustinut prin contact corporal nemijlocit, de exemplu prin tinerea de mana sau cuprinderea spatelui. Victimelor care se afla intr-o pozitie neajutorata trebuie sa li se spuna ca sunt in siguranta si ca vine un ajutor medical de exemplu. Sentimentul de siguranta este favorizat si de informatii despre evolutia starii de  sanatate.

Psiholog Lavinia Gîtlan