MISTERUL apariţiei pisicii pe lume

Una din credinţele populare răspândite în urmă cu mai bine de un secol la români spune că pisica ar fi devenit cunoscută în vremea potopului trimis de Dumnezeu peste pământ.   

„Povestea Mâţei” deschide numărul 1 din anul 1893 al revistei de folclor „Şezătoarea”, sub semnătura învăţătorului Mihai Lupescu. Acesta a cules legenda din satul Spătăreşti, în prezent localitate componentă comunei Fântâna Mare, din judeţul Suceava.   Conform acestei povestiri străvehi, apariţia în lume a celui mai cunoscut animal domestic se leagă de perioada potopului biblic.

„Făcuse D-zeu lumea: pentru răutatea şi fără de legile ce erau pe pămînt, Cel-de-sus s-o hotărît să piardă pe oameni de pe faţa lui. Cu potop hotărî D-zeu să piardă suflarea de pe pămînt: pentru păcatele omului trebuia să sufere şi dobitoacele cele făra de păcate. Ei, bine-ar face să-i prapădească: şi-amu pe toţi, că tare s-o răit lumea!”

Povestea spune că Noe, singurul om cu credinţă şi fără păcate, a fost singurul pe care Dumnezeu l-a ales să fie salvat de diluviu, împreună cu ai lui.

„Pe dînsul şi pe-ai lui n-o vrut să-i prăpădească D-zeu, că s-ar fi stîns sămînţa omului din lume; şi Doamne! bine-ar fi mai fost, că n-ar mai fi suflete de chin şi de năcaz pe pămînt”.

9 specii de animale salvate de Noe

După ce Dumnezeu i-a poruncit lui Noe să-şi facă o corabie, acesta a intrat cu feciorii şi cu nevestele lor în arcă, dar a luat şi câteva animale. „În corabie a mai luat şi cîte 7 părechi din dobitoacele folositoare omului, şi cîte 2 din cele nefolositoare, căci D-zeu nu venea să se stingă nici sămînţa dobitoacelor”.

Povestea spune că ploaia trimisă de Dumnezeu pe pământ a durat 40 de zile şi 40 de nopţi, iar apa a depăşit şi cei mai mari munţi. „Suflare omenească n-o mai rămas pe păcătosu de pămînt; toate s-au înecat, toate s-au prăpădit. Corabia lul Noe umbla ca o pană pe apa dusă de valuri şi de vînturi. În vîrfu unui munte înalt s-o oprit luntrea lui Noe”.

Corabia lui Noe era tot pe valuri, pentru că apele nu se retrăseseră complet. „Într-o zi umbla printre dobitoace. Într-un colţ al corabiei vede o rosătură mare. De-o muche de cuţit mai trebuia ros lemnul, şi apa ar fi năpădit în corabie”.   Noe a vrut să afle de la animalele din arcă cine a ros lemnul, iar toate i-au răspuns că şoarecele.

„Nevoind să facă vărsare de sînge, Noe svîrli între şoareci o manuşă ş’o blagoslovi. Din mănuşă să facu o mâţă mare, care cînd se învîrti printre şoareci, îi băgă în guşă, înghiţindu-i pe vr-o cîţiva”.

Povestitorul popular nu este lămurit dacă pisica exista înainte de potop sau aşa a apărut ea ca specie pe pământ. „Să vede că ori n-o fost mîţa înainte de potop, de vreme ce Noe n-o luat-o şi pe ea în corabie, ori în graba cu care s-o vîrît, o uitat să iee şi mîţa în corabie. Ş-aşa s-o iscat mîţa-n lume”.
Sursa:adevarul.ro

O altă legendă spune că:

Demult, demult, trăia o femeie sărmană şi văduvă. Şi, se spune că avea văduva o fată frumoasă, dar frumoasă cum rareori se întâmpla să fie făptură omenească. Avea fata vădanei păr lung şi mătăsos care-i curgea în valuri de aur pe umerii albi ca zăpada. Privirea fetei era mai senină şi mai strălucitoare ca albastrul cer de vară. Dar pe cât era de frumoasă pe atât de leneşă era odrasla femeii din poveste.

Sărmana văduvă trudea singură vara şi iarna, în casă şi în ogradă, şi pe la oamenii din sat, şi pe la boieri, ca să poată pune mâncare pe masă. Când oboseala o dobora îşi ruga fiica s-o ajute la treburile gospodăreşti, dar frumoasa nici că se sinchisea de rugăminţile şi de truda mamei. Dar ştia s-o refuze pe bătrână cu atâta linguşeală în glas, cu blândeţe în ochi, şi cu surâs pe buze, încât biata femeie îi ierta trădarea, viclenia şi ipocrizia din căpşorul ei frumos.

Cât era ziua de mare, stătea fata în oglindă şi-şi admira chipul. Dacă era cald afară, se retrăgea la răcoarea odăii. Dacă era frig dormea pe cuptor, întinzându-se cu lene multă în căldura aşternutului. Şi cum fericirea şi buna dispoziţia n-o părăseau nicicând, fata cânta cu glas mângâietor şi dulce de se oprea lumea pe uliţă s-o asculte.

Dar se întâmplă ca într-o iarnă grea, femeia căzu la pat doborâtă de boală. Era afară frig de crăpau ouăle de păsări, şi nămeţii de zăpadă ajungeau până la fereastră. Degeaba se rugă mama de fiică-sa să iasă să dea de mâncare la păsări şi la văcuţă, căci fata rămase cuibărită pe cuptorul, care şi el începea să se răcească şi murmura încetişor un cântecel numai de ea ştiut.

Văzând atâta nepăsare şi delăsare din partea fetei, bătrâna răpusă de suferinţă, blestema cu ochii înecaţi în lacrimi amare pe făţarnica-i odraslă.

„Pe cuptor să-ţi petreci toată viaţa şi când s-o sătura străinii de lenea ta să te arunce în uliţă!”

Şi spunând aceste vorbe grele, femeia îşi dete ultima suflare.

Peste două-trei zile, văzând că uşa nu se mai deschide, vecinii au intrat în casă. Au găsit-o pe femeie ţeapănă în patul ei sărăcăcios, dar fata dispăruse fară urmă. Dar mare le-a fost oamenilor uimirea când zăriră pe cuptor vietate frumoasă, cu blana mătăsoasă şi aurie, care îi privea fix cu doi ochi de un albastru fară seamăn. Micuţa făptură torcea încetişor. Părea atât de blândă, firavă, mlădioasă şi neajutorată.

Când o femeie a întins mâna s-o mângâie, plăpândul animăluţ şi-a scos gheare ascuţite şi s-a repezit să zgârie mâna întinsă. Atunci femeia a apucat-o cu mâna însângerată de după ceafă şi a aruncat-o în zăpada din faţa casei.

Aşa a apărut pe lume pisica, animal frumos şi graţios, dar perfid, trădător, lacom şi leneş peste măsură.

Sursa:istoriiregasite.wordpress.